Prieteni de Marin Sorescu

Hai sa ne sinucidem, le spun prietenilor mei,
Azi am comunicat atat de bine,
Am fost atat de tristi,
Perfectiunea asta in comun
N-o mai atingem noi
Si e pacat sa pierdem momentul.

Cred ca in baie e cel mai tragic,
Sa facem pe romanii cei luminati
Care isi deschideau venele,
Discutand despre esenta iubirii.
Uite, am incalzit apa.
Incepem, dragi prieteni, numar eu: unu, doi, trei…

In iad am fost oarecum surprins, pomenindu-ma singur,
Unii poate mor mai greu, mi-am spus, au mai multe legaturi.
Nu se poate sa ma fi pacalit: cuvantul inseamna ceva,
Dar timpul trece…

Mi-a fost destul de greu, in iad, va asigur,
Mai ales la inceput, stiti eram singur,
N-aveam cu cine sa mai schimb o vorba,
Dar incetul cu incetul m-am atasat, mi-am facut prieteni.

Un cerc extraordinar de sudat,
Discutam tot felul de chestiuni teoretice.
Ne simteam minunat,
Am ajuns chiar pana la sinucidere.

…Si iarasi pomenindu-ma singur in purgatoriu,
Cautandu-mi cateva suflete mai apropiate,
Desi sunt destul de suspiciosi
Purgatorienii – cu situatia lor neclara
Intre doua lumi –
O fata ma iubeste, e foarte frumoasa,
Aveam clipe de mare extaz – nemaipomenit, fantastic !

Si chiar imi vine pe limba sa-i spun…
Patit, o las pe ea mai intai,
Eu ma sinucid abia dupa aceea,
Dar fata face ce vrea si-nvie –
Si iata-ma singur in rai –
Nimeni n-a patruns aici niciodata
Sunt primul om, lumea exista ca proiect,
Ceva foarte vag,
In capul lui Dumnezeu,
Cu care chiar ma imprietenesc de la o vreme

Exista tristete la toate nivelurile
Dumnezeu e deznadajduit,
Ma uit in ochii lui goi si ma pierd in ei
El aluneca vajaind in prapastiile mortilor mele.
Comunicam de minune,
Doamne, cred ca am atins perfectiunea,
Tu mai intai,
Ce-ar fi sa lasam totul in intuneric ?

Dupa 6 luni…

Isi framanta mainile incontinuu. Pe obraji ii curg lacrimi mari, lacrimi grele, lacrimi sarate… Se uita in gol si nu stie ce sa faca. Se ridica si se plimba intre cei patru pereti care o sufoca ca o inchisoare. Incearca sa strige, dar renunta. La ce bun? A pierdut toate visele, toate zambetele, nici inima nu ii mai bate. Ochii ii sunt goi, nu se mai recunoaste.Telefonul suna, nu poate vorbi. Orice cuvant o doare, o arde. Vrea doar sa planga, sa uite, sa stearga, sa se stearga…Oamenii ii zic ca trece, ca totul va fi bine.Ii suna ca un refren prost…
Reciteste scrisorile…scrisorile lui…zeci de cuvinte se izbesc de sufletul ei…El nu mai e el, poate nu nici nu a fost vreodata…poate doar a visat. Cerculetul mic si auriu de pe degetul ei o trezeste la realitate. Cele mai mici catuse din lume…hmmm…Se sufoca, scoate verigheta, o priveste cu ochi goi si o arunca departe…Trebuie sa uite, trebuie sa traiasca…Si totusi, mereu, in subconstientul el o voce repeta ca o banda stricata:”La ce bun?La ce bun?”

Eu ma prabusesc un pic. Lasa-ma sa o fac, lasa-ma pentru un moment sa ma gandesc la mine! Ia-ti gandurile si prabusirile tale si du-le departe…lasa-ma sa cad, lasa-ma sa uit…De fapt nu sa uit…sa urlu, sa strig, sa rup din mine tot ce doare. Nu mai am loc sa inghesui lucrurile urate in coltul lor, dau pe afara, vor sa rabufneasca. Toate amintirile negre vin peste mine si ma inconjoara si eu nu pot sa ies. Nu pot sa rup cercul lor, nu pot sa daram zidul pe care l-au pus intre mine si lume. As vrea sa dorm o zi, doua , trei si sa ma trezesc fara vise, fara amintiri, sa o iau doar de la capat. Am obosit sa strig si sa nu auda nimeni. E ca si cand strigatul meu se izbeste de piele, de oase, de vase de sange si nu poate iesi…se opreste, se intoarce si se adauga celorlalte strigate care nu pot iesi.

Si mi-e frica, mi-e frica sa traiesc…De asta viata mea e guvernata de daca, poate, nu stiu, oare…Mi-e frica sa ma leg de ceva sau cineva pentru ca asta ar insemna ca traiesc. Mereu imi spun ca nimic nu e definitiv, nimic. Si ca nimeni nu ma poate ajuta, eu sunt doar eu cu mine….Si desi imi spun toate astea, mi-am dorit sa fiu legata etern de tine. Si nu, nu a iesit bine.Acum trebuie sa o iau de la capat. Sa invat sa zambesc singura, sa respir singura. Frica ramane mereu, este undeva acolo, ascunsa. Ma pandeste si asteapta momentul cand poate lovi…o singura lovitura…fatala.Doar ca acum m-am hotarat sa lupt, sa o dobor, sa scot la iveala toti demonii si sa ii ucid-unul cate unul. Sa ucizi sau sa fii ucis…legea junglei…