4 ani…

Nu stiu cum sa fac, ce sa fac…ma tot agit de una singura, ma invart in loc, ma zbat si nu gasesc raspunsul…Nu stiu ce sa fac, cum sa fac si nu mai pot gandi.
Si atunci imi aduc aminte…Odata, demult, am iubit cel mai frumos dintre oameni…Numai ca cel mai frumos dintre oameni nu a stiut sau nu a putut sa se adapteze lumii asteia si s-a dus. A plecat de tot intr-o zi ploioasa…In urma lui au ramas un desen-testament, o cruce si un mare gol…Au aparut apoi durerea sfasietoare si un tatuaj…Uneori imi fac curaj sa intru in cimitir, ma duc la el si ii privesc poza si inca nu pot sa cred…Imi aduc aminte cuvintele lui si mai mult decat orice zambetul…un zambet in coltul gurii alaturi de doi ochi albastri…Si viata nu ma lasa sa uit si nu vreau sa uit…
Pentru ca m-ai iubit…Si te-am iubit…odata, demult…
Azi se implinesc 4 ani de cand s-a dus…

De Paste…

E soare afara, la mine in suflet e tot furtuna, da’se imbuneaza furtuna asta cu razele de soare…Ies sa ma plimb cu Dosi alaturi, cu o cola langa mine si muzica mea preferata in mp3…si zambesc. Nu am mai facut-o demult…poate ca zambetul asta e doar o iluzie sau poate chiar exista. Pe strada vad oameni agitati, cu sacose in maini, vociferand ca nu gasesc oua/carne/vin/cozonac/etc. Nu am inteles niciodata mesele maximale de sarbatori, nici goana nebuna dupa alimente…Eu cred ca sarbatorile ar tb sa fie pentru suflet. Pastele nu e pentru mine pentru ca nu cred… De Pastele asta insa imi e dor de multe… As fi stat acasa ascunsa de lume pana trece agitatia…Am sa ies insa si am sa ma amestec in multime, sperand sa nu ma vada nimeni…uneori imi doresc sa fiu invizibila…

Mie pe mine reda-ma! 2

Nu pot trai fara tine…Nu pot trai nici cu tine…Uneori ma simt de parca as fi aterizat de pe alta planeta si sunt prinsa intre doua lumi. Nu simt ca apartin niciuneia. Nu simt ca apartin nimanui…uneori nici macar mie. Ma tot agat de oameni, de lucruri, de idei sa pot merge inainte. Uneori asta functioneaza, alteori nu. Acum ma simt ca un robot care face ceea ce trebuie pentru ca trebuie.Mi-e frica sa ma smulg din rutina, dar in acelasi timp nu mai pot trai cu ea. In interiorul meu se amesteca mii de culori si de sunete, la suprafata totul este negru. Traiesc mult in vise, ma refugiez acolo…si cand deschid ochiii realitatea ma inconjoara ca o armura care ma strange din ce in ce mai puternic pana nu mai ramane nimic din mine. Nu-mi mai gasesc cuvintele, nu ma mai regasesc.

Pentru ca nu-mi gasesc cuvintele…